sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Avantajele si dezavantajele adoptarii monedei EURO


 Principalele avantaje ale adoptarii monedei EURO

"EURO reprezintă cel mai bun candidat pentru rolul de monedă unică, neputând fi înlocuită cu nicio altă monedă, oricare ar fi tentatia pe termen scurt" –  Delors Jacques.    

Eliminarea riscului ratei de schimb
In mediul international al afacerilor, deciziile luate astazi sunt adesea afectate negativ de viitoarele modificari ale ratelor de schimb. Atunci  cand compania germana BMW investeste 100 de milioane de dolari pentru a - si spori echipa de vanzari din Franta, estimarea pe care ea o face in ceea ce priveste profitabilitatea investitiei, se invarte in jurul ratei estimate de schimb intre marca germana si francul francez. Daca francul se va deprecia puternic dupa efectuarea investitiei, atunci vanzarile comaniei BMW in Franta (care sunt colectate in franci), se vor transforma dintr-o data in mai putine marci pentru compania-mama din Műnchen, facand astfel ca investitia sa fie mai putin atractiva sau chiar neprofitabila (exemplu realizat in perioada existentei marcii germane).
Prin urmare, cu cat sunt mai putin previzibile ratele de schimb, cu atat sunt mai riscante investitiile straine si cu atat este mai putin probabil ca aceasta companie sa obtina o crestere pe pietele externe. EURO, datorita faptului ca inlocuieste monedele nationale de genul marcii si francului, elimina complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante. Aceasta va reprezenta un avantaj pentru investitiile internationale in zona EURO.

Eliminarea costurilor aferente tranzactiilor
Turistii care isi planificau excursii in Europa inainte de introducerea EURO, se confruntau cu inconvenientele si costurile mai multor monede, fiecare dintre acestea fiind recunoscuta de un mic segment geografic din Uniunea Europeana si fiecare putand fi schimbata numai prin intermediul bancilor, al caselor de schimb valutar, al birourilor de turism si al companiilor de carti de credit, in schimbul unei taxe. Aceste taxe se prezinta sub forma unor comisioane fixe, precum si sub forma diferentei dintre preturile de cumparare si de vanzare pentru orice alta moneda data. Un studiu estimeaza ca turistul obisnuit plateste aproximativ 13 dolari pentru aceste costuri legate de conversii de moneda la fiecare trecere a unei frontiere europene, un cost care impovareaza zeci de milioane de astfel de vizite pe an. EURO elimina aceste costuri.

         Asigurarea transparentei preturilor
O moneda unica face mai evidente diferentele de pret dintre bunurile, serviciile si salariile din tari diferite, imbunatatind astfel competitia dintre piete. In absenta EURO, consumatorii din zona monedei unice au  descoperit ca este dificil si oarecum obositor sa compare preturile computerelor , uneltelor, materialelor de constructii, automobilelor, serviciilor de consultanta sau ale furnizorilor generali de dincolo de frontierele nationale. Germanii, de exemplu, nu erau obisnuiti sa gandeasca in„ mii de lire”, iar italienii au considerat ca escudo-ul portughez este o moneda intangibila si distanta. Ca urmare, discriminarile de pret erau implementate cu usurinta.
De exemplu in 1997, un Audi A4 costa 38000 de marci in Germania, dar numai 27000 de marci in Danemarca. Astfel, preturile exprimate in EURO ofera un etalon simplu si consecvent pentru efectuarea de comparatii, impulsionand familiile si intreprinderile de pe intreg continentul sa compare preturile cu cele din exterior. Datorita absentei riscului legat de rata de schimb, antreprenorilor le este mai usor atunci cand incheie afaceri care speculeaza micile diferente in preturile trans-frontaliere.
        
Pietele financiare profunde
Inainte de introducerea EURO, eforturile depuse pentru a potrivi nevoile financiare imediate ale consumatorilor cu cerintele legate de investitii ale  posesorilor de economii erau efectuate de costurile psihologice si economice presupuse de cele 11 monede nationale. Fiecare tip de instrument financiar, de la titlurile guvernamentale si imprumuturile acordate de bancile comerciale, pana la actiunile obisnuite si instrumentele derivate cu risc ridicat, a fost cotat in moneda nationala. Acest lucru a separate pietele financiare si a descurajat investitiile straine.  
            EURO a schimbat de o maniera revolutionara aceasta situatie. De la data de 1 inauarie 1999, bursele mari din zona EURO si-au cotat instrumentele financiare , inclusiv cele emise anterior, in EURO. Pentru investitori, la fel ca si pentru cei care imprumuta, aceste evolutii au facut pietele financiare europene mai mari, mai accesibile si mai lichide. Deoarece aceasta situatie promoveaza comertul international fara nici un fel de restrictii pe singura piata importanta a lumii, acest lucru este considerat unul din avantajele economice fundamentale ale EURO.

Principalele dezavantaje ale adoptarii EURO

Desi EURO promite avantaje economice substantiale, el aduce, de asemenea, multe costuri.
            Cel mai des invocat inconvenient al uniunii monetare este pierderea suveranităţii naţionale. Transferul la nivel comunitar al unor componente naţionale de ordin monetar şi fiscal ar implica faptul că ţări viguroase şi stabile acceptă luările de decizii ale altor ţări, uneori mai slabe şi mai lipsite de rezistenţă pe planul luptei împotriva inflaţiei.
        
Costurile tranzitiei
 Intre 1999 si 2002, publicul si institutiile private din intreaga lume vor cheltui miliarde de dolari pentru a modifica facturile, listele de preturi, etichetele de preturi, formularele utilizate de birouri, statele de plata, conturile bancare, bazele de date, tastaturile, programele software, casele de marcat,  masinile de numarat bani, etc. Producerea bancnotelor si monedelor EURO costa numai ea miliarde de dolari. Pentru reconfigurarea unui singur contor computerizat de parcare este nevoie de pana la 800 de dolari.
        
Reducerile locurilor de munca
 Odata cu criteriile de la Maastricht, tarile trebuie sa duca politici bugetare restrictive, ceea ce va duce la o scadere a cresterii economice si a locurilor de munca. Comerciantii si analistii monetari din Frankfurt si Paris se intreaba de unde vor proveni veniturile lor dupa realizarea totala a Uniunii Economice si Monetare. Se estimeaza ca unele banci ar putea pierde pana la 50%  din veniturile lor realizate din schimbul de devize si 60% din veniturile lor realizate din comertul legat de arbitrajul obligatiunilor. Crearea unei monede unice pur si simplu elimina necesitatea multor tranzactii inter-devize si instrumente de acoperire.

         Costurile ocazionale
Orice analiza serioasa a argumentelor pro si contra referitoare la EURO, trebuie sa ia in considerare efortul enorm consacrat dezvoltarii proiectului de catre guvernele locale, regionale, nationale si intrenationale, precum si orele nenumarate de analiza si pregatire necesare sectorului privat. Criticii EURO argumenteaza ca aceste resurse, in valoare de miliarde de dolari, ar fi fost mai bine cheltuite pentru reformarea problemelor structurale ale Europei, cum ar fi cele generate de somaj, lipsa fondurilor destinate programelor sociale publice, sisteme excesive de impozitare, stagnarea inovatiei sau privatizarea ineficienta. Desi este imposibil sa se evalueze costurile ocazionale totale ale EURO, toate partile sunt de acord ca investitia a fost una enorma.

Depasesc avantajele EURO dezavantajele sale, din punct de vedere al importantei?


         In ciuda unui pesimism general referitor la costurile si riscurile EURO, s-ar parea ca raspunsul la aceasta intrebare este da ferm. De ce? Deoarece EURO a fost deja introdus, la urma urmelor. El nu mai reprezinta un simbol teoretic al unitatii, un simbol care exista numai in mintile catorva politicieni ambitiosi. EURO si-a inceput in mod oficial existenta de la data de 1 inauarie 1999, cu sprijinul si conducerea deplina din partea celor 11 sefi de stat, a mii de politicieni si a sute de economisti proeminenti. Se pare deci ca, dupa o gandire atenta, guvernele din zona EURO au stabilit ca promisiunile economice incredibile ale EURO depasesc costurile si riscurile sale.
            Din pacate, raspunsul nu este atat de simplu. Nimeni nu stie daca avantajele pe termen lung ale EURO vor depasi riscurile implicate de socurile economice si instabilitatea politica. Dupa cum sublinia un economist superior de la Bundesbank „ EURO nu se refera la o analiza de tip costuri-beneficii”. Obiectivul pur politic, al unei Europe unite si integrate, a reprezentat forta conducatoare a crearii EURO inca de la bun inceput. Argumentele economice pro si contra nu au fost niciodata unicul punct de interes. Si in orice caz, evaluarea efectelor economice nenumarate ale EURO pe intreg continental reprezinta o problema de estimare bruta. O analiza corecta de tip costuri-beneficii a EURO nu ar fi completa chiar daca ar fi mobilizate resurse enorme in acest scop.
Marele pariu pe care l-a pus Uniunea Europeana este acela ca oportunitatile economice ale EURO depasesc ca importanta riscurile implicate de socurile economice si discordia politica. Exact seriozitatea  acestui pariu si implicatiile sale fac din Uniunea Europeana unul dintre cele mai interesante evenimente economice ale istoriei recente.

Ar putea esua total EURO?

Rapoartele publice si private consacrate EURO au facut referire la „ colapsul complet al Uniunii Economice si Monetare” chiar din momentul aparitiei acestuia. Referirile la lucruri precum „teama de EURO” si „haosul monedei” continua sa apara in paginile revistelor financiare.
La Banca Centrala Europena, acolo unde copiile Tratatului din 1992 asupra Uniunii Europene sunt purtate pe coridoare precum niste biblii personale, un colaps complet al EURO reprezinta „o imposibilitate legala”. Acest lucru se intampla deoarece nimic din zecile de pagini din aceste tratate nu afirma nimic despre vreo forma de retragere din uniunea monetara. Pur si simplu nu exista nici un cadru sau vreo recunoastere legala a unui asemenea eveniment: nici un fel de articole speciale, clauze referitoare la eliminare, circumstante atenuante sau cerinte de retragere. Dar este o naivitate sa afirmi ca un colaps total al EURO nu ar fi posibil doar pentru ca acesta nu este specificat din punct de vedere legal.
Exista doua riscuri majore care ar putea submina sau chiar distruge succesul EURO. Acestea sunt:
 Socurile economice
Socurile economice sunt schimbari neasteptate in mediul macroeconomic al unei tari sau al unei regiuni care distrug balanta delicata a productiei, consumului, investitiilor, cheltuielilor guvernamentale si comertului. Cel mai amenintator tip de soc economic pentru zona monedei unice este cunoscut ca un soc asimetric, numit astfel deoarece aceste socuri afecteaza tarile in mod diferit. Ele pot fi cauzate de scaderi sau cresteri drastice ale cererii pentru bunuri primare si servicii intr-o anumita tara. De exemplu, atunci cand cererea de produse forestiere scade, situatia economica a Finlandei se deterioreaza mult mai drastic si mai repede decat cea a Austriei, Frantei, deoarece produsele forestiere reprezinta un procent enorm din PIB-ul Finlandei.
Inainte de introducerea EURO, tarile din zona EURO puteau sa manevreze socurile asimetrice in trei moduri: ajustarea ratelor dobanzii, interventia asupra ratei de schimb si ajustarea fiscala. EURO face insa ca ajustarile independente ale ratelor dobanzilor sa fie imposibile, deoarece bancile nationale centrale din zona EURO au predat autoritatea in domeniul politicii monetare Bancii Centrale Europene din Frankfurt incepand cu data de 1 ianuarie 1999. Acum exista un singur set de rate pe termen scurt ale dobanzilor pentru toti participantii la EURO. Prin urmare, cu exceptia cazurilor in care socurile economice lovesc toate tarile participante si cu o intensitate aproximativ egala, ajustarile ratelor dobanzilor nu pot fi folosite pentru rezolvarea socurilor economice.
 Unii economisti afirma ca in urma unui soc economic puternic, oamenii si-ar putea pierde increderea in EURO. George Soros a afirmat de exemplu ca EURO va suporta in cele din urma cea mai mare parte a frustrarilor  europenilor datorate somajului, deoarece muncitorii din economii diferite ar acuza noua moneda pentru necazurile lor.
Uniunea Europeana este mai putin capabila decat Statele Unite sa isi revina de pe urma socurilor economice in primul rand din cauza absentei unui sistem de transfer fiscal. Pe scurt, guvernul unic central din Statele Unite este capabil sa transfere sume enorme intre statele sale. In schimb, in Uniunea Europeana lipseste un sistem international eficient de transfer fiscal. In zona EURO, majoritatea impozitelor sunt platite guvernelor nationale si locale. Aceasta lasa Comisiei Europene din Bruxelles un buget anual de numai 2.5% din cel controlat de guvernele nationale sau 1.27% din PIB-ul Uniunii Europene. Si, oricum, aproximativ jumatate din acest buget este consacrat exclusiv politicii din domeniul agriculturii.

Discordia politica
Mai exista un al doilea risc continuu major pentru uniunea monetara, in afara de cel presupus de socurile economice. Acest al doilea risc provine din faptul ca integrarea politica europeana este inca in faza de inceput. Lipsa unui „guvern federal european” unificat si puternic determina a doua amenintare semnificativa pentru EURO, in afara problemelor de transfer fiscal abia mentionate. Prima este aceea ca guvernele membre pot deveni risipitoare din punct de vedere financiar, punand prin urmare in pericol viabilitatea unei monede unice. Cheltuielile zilnice ale celor 11 participanti la prima runda nu sunt controlate direct de nicio autoritate unica. Prin urmare, natiunile neserioase pot depasi deficitele bugetare anuale precizate in Pactul de stabilitate si crestere fara a anunta, pot refuza sa isi plateasca amenzile stabilite si pot deveni „outsideri” politici pentru restul Uniunii. In acest mod, tarile stabile din punct de vedere financiar pot fi afectate de imprumuturile excesive ale celorlalte tari.

Criteriile de convergenta


 Nu orice tara poate adopta EURO. Atunci cand liderii Uniunii Europene s-au intalnit la Maastricht, in 1991, pentru a redacta proiectul “Tratatului” asupra Uniunii Europene (“Tratatul de la Maastricht”), ei au creat obiective economice speciale, numite si cerinte legate de admitere, care trebuie sa fie indeplinite de orice tara care doreste sa participe la Uniunea Monetara.
In primul rand, tara trebuie sa fie membra a Uniunii Europene. Calitatea de membru al Uniunii Europene implica, printre altele, indepartarea barierelor si tarifelor comerciale, modernizarea vamilor, eliminarea controalelor pasapoartelor si dorinta de a preda o autoritate politica limitata unui organism independent. Aceste cerinte sunt esentiale pentru succesul unei monede comune.
Dar tarile Uniunii Europene insele trebuie sa indeplineasca obiective economice semnificative. Aceste cinci obiective sunt cunoscute drept “criteriile de convergenta” sau “criteriile de la Maastricht”. Aceste criterii sunt:
A.    Rata inflatiei
Rata inflatiei nu trebuie sa depaseasca mai mult de 1,5 puncte (in %) media celor 3 tari cu cele mai scazute rate de inflatie.
Acest criteriu implica un grad inalt de convergenta a politicilor monetare. Este important ca ratele de inflatie sa convearga in interiorul unei uniuni caci tarile care au inflatie mai ridicata decat altele, sufera o pierdere a competitivitatii care nu mai poate fi corectata printr-o devalorizare.
Atunci cand Consiliul Europei a ales participantii la prima etapa EURO, in luna mai a anului 1998, acest obiectiv reprezentat de rata inflatiei, a fost calculat la 2,7%.

B.     Ratele dobanzii pe termen lung
Se referă la faptul că un stat membru trebuie să aibă o dobândă medie nominală pe termen lung care să nu depăşească cu mai mult de 2% media ratelor dobânzii pe termen lung la acele state membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în materia stabilităţii preţurilor.
Atunci cand au fost anuntati participantii la prima runda EURO, in luna mai a anului 1998, aceasta rata a fost de 7,8%.

C.    Stabilitatea ratei de schimb
Ratele de schimb ale monedei nationale trebuie sa ramana inferioare marjelor de fluctuatii autorizate de SME (+/-15%), fara devalorizare, cel putin pe o perioada de 2 ani.
Tarile trebuie sa fie membre ale Sistemului Monetar European, iar monedele lor trebuie sa circule in limitele normale de fluctuatie ale acestui sistem. Intr-o exprimare mai simpla, potentialii participanti trebuie sa aiba monede stabile.

Se poate vedea deci, ca cele trei criterii monetare se sprijina in principal pe inflatie, primul in mod explicit, al doilea pentru ca dobanzile pe termen lung inglobeaza anticiparile de inflatie, si al treilea, deoarece constrange tarile sa isi controleze costurile, in loc sa caute recuperari usoare ale competitivitatii, cu ajutorul devalorizarilor.

D.    Deficitul public
In vederea calificarii pentru EURO, tarile trebuie sa aiba o rata a imprumuturilor guvernamentale generale care sa nu depaseasca 3% din PIB, cu exceptia cazurilor cand aceasta rata a scazut considerabil si in mod continuu si se apropie de 3%.

E.     Datoria publica
Datoria publica bruta cumulata a administratiilor centrale si locale trebuie sa fie inferioara la 60% din PIB, cu exceptia cazurilor in care acest procent scade in mod substantial si continuu si se apropie de 60%.

      Reducerea datoriei este necesara pentru a evita o finantare monetara si inflationista a deficitelor publice. Intr-adevar, se stie ca intr-o situatie de prelevari obligatorii ridicate, guvernul nu poate finanta deloc un deficit prin imprumut sau prin creare de moneda. Imprumutul nu face decat sa amane problema finantarii si, in ultima analiza, o agraveaza. Greutatea rambursarii datoriei si dobanzile, agraveaza deficitele publice si, deci, obliga la noi imprumuturi, iar acest aspect continua pana se creeaza o situatie de faliment. Din punctul de vedere al tarii cea mai bine situata, ar fi preferabil sa se recurga la crearea de moneda, dar acest fenomen este inflationist si se indeparteaza de obiectivul central de stabilitate monetara.
      Uniunea Europeana a creat cele cinci criterii de convergenta enuntate anterior, pentru a se asigura ca:
-orice tara care intra in uniunea monetara este responsabila din punct de vedere fiscal;
-tarile participante sunt suficient de asemanatoare (sau “convergente”) pentru a garanta o singura politica monetara.
      Includerea unei tari cu o inflatie ridicata, cu rate de schimb oscilante, cu rate foarte mari ale dobanzilor sau cu un deficit bugetar urias, ar alerta pietele financiare ca EURO este un proiect riscant si instabil. In primul rand, deoarece includerea ar reprezenta o grava amenintare pentru dezvoltarea unui singur set de rate ale dobanzilor pentru intreaga zona. In al doilea rand, deoarece pozitia EURO pe pietele financiare va da tonul si va imprima ritmul cresterii economice a Europei in urmatorul secol. Multi lideri ai Uniunii Europene considera aceste criterii de convergenta drept un pret corect pentru admitrerea in zona monedei unice.

Fazele introducerii EURO



            FAZA A -  pregatirea pentru Uniunea Economica si Monetara, de la 2 mai 1998, la 1 ianuarie 1999 (8 luni):
-          au fost stabilite tarile participante;
-          au fost anuntate ratele permanente bilaterale de schimb intre monedele nationale;
-          Institutul Monetar European s-a transformat in Banca Centrala Europeana;
-          producerea pentru prima data a bancnotelor si a monedelor EURO.
Faza A a inceput la 2 mai 1998 si s-a incheiat la 1 ianuarie 1999. Ea a inceput printr-o reuniune speciala la nivel inalt a Uniunii Europene, la Bruxelles, o intalnire al carei obiectiv central a fost sa determine care dintre cele 15 natiuni membre ale Uniunii Europene vor lua parte la uniunea monetara. Inaintea reuniunii la nivel inalt de la Bruxelles, alegerea participantilor la EURO a reprezentat una dintre cele mai controversate probleme politice din Europa, dominand aproape fiecare discutie referitoare la Uniunea Economica si Monetara. Dupa ce Consiliul Europei a anuntat in cele din urma participantii calificati, in cele 8 luni ale Fazei A s-au realizat: infiintarea noii Banci Centrale Europene, ajustarile finale ale sistemelor legale nationale pentru adaptarea la o noua moneda si prima emisiune de bancnote si monede EURO.

FAZA B – inceputul Uniunii Economice si Monetare, de la 1 ianuarie 1999, la 1 ianuarie 2002 (3 ani):
-          ratele de schimb intre EURO si toate monedele nationale se blocheaza in mod irevocabil;
-          se introduce EURO ca moneda oficiala pentru tranzactiile “scripturale”;
-          Banca Centrala Europeana preia responsabilitatea pentru politica monetara in zona monedei unice;
-          toate noile obligatiuni ale guvernelor din tarile participante se emit in EURO;
-          pietele financiare, pietele de schimb si sistemele de compensare trec imediat la utilizarea EURO;
-          firmele si persoanele fizice trec la EURO in baza reguluii “nici o obligatie, nici o interdictie”.
Faza B a inceput la 1 ianuarie 1999. Ea a debutat cu introducerea EURO ca moneda oficiala in cele 11 tari care formeaza zona monedei unice. In cursul Fazei B, insa, EURO exista numai ca “unitate de cont”. Cu alte cuvinte, nu sunt distribuite bancnote si monede veritabile EURO. Aceasta inseamna ca EURO este in prezent folosit in toate operatiunile, incepand de la cecurile personale, declaratiile bancare, inregistrariile electronice si sistemele contabile, pana la facturile companiilor si situatiile financiare. Euro nu va intra insa cu adevarat in portofelele cetatenilor Europei, decat in Faza C.
Mai mult decat atat, Uniunea Europeana a adoptat regula “nici o obligatie, nici o interdictie” in ceea ce priveste folosirea EURO in cursul Fazei B. Pe scurt, aceasta insemna ca persoanele care doresc sa foloseasca in aceasta perioada EURO ca unitate de cont (de exemplu, in conturile lor bancare) au dreptul legal sa faca acest lucru, dar nimeni nu poate sa fie obligat. Prin urmare, mari companii multinationale cum ar fi compania franceza Alcatel, compania germana Dailler – Benz, compania finlandeza Nokia si Chase Manhattan din Statele Unite, au adoptat EURO in contabilitatea lor europeana si in raportarea financiara, imediat, la 1 ianuarie 1999, chiar daca nu pot sa oblige pe nici unul dintre clientii lor sa plateasca in EURO. Alte intreprinderi, inclusiv multe firme mici, vor face tranzitia mult mai tarziu, in cursul Fazei B. Bineinteles, importanta economica a acestei faze – “moneda de cont” – nu trebuie sa fie subestimata, deoarece tranzactiile cu plata in numerar cuprind numai o foarte mica parte a intregii activitati economice. Acesta este unul din motivele pentru care valorea totala a bancnotelor europene in circulatie s-a ridicat in mod traditional la mai putin de 6 % din PIB.
Faza B dureaza maxim 3 ani si cuprinde cateva evenimente majore. Mai intai, la 1 ianuarie 1999, ministrii de finante din tarile europene au blocat in mod irevocabil ratele de schimb intre EURO si cele 11 monede componente. Desi ratele de schimb bilaterale fusesera deja fixate in luna mai 1998 (de exemplu, cate lire poate cumpara un franc francez), abia in 1999 au fost stabilite ratele de schimb ale EURO (de exemplu, cati EURO poate cumpara un franc francez). Aceste rate, calculate prin compararea valorilor de schimb dintre monedele din Uniunea Economica si Monetara si dolarul american din ulitma zi de comercializare din 1998, au devenit apoi permanente.
Faza B atrage dupa sine, de asemenea, transferul autoritatii in domeniul politicii monetare catre Banca Centrala Europeana. Prin urmare, la 1 ianuarie 1999, cele 11 banci centrale nationale din zona monedei unice, au devenit subordonate acesteia.

FAZA C – schimbul monedei, de la 1 ianuarie 2002, pana la 1 iulie 2002 (maxim 6 luni):
-          apar pentru prima data bancnotele si monedele EURO;
-          monedele nationale coexista in paralel cu EURO;
-          monedele nationale inceteaza sa mai fie acceptate ca mijloace de plata in ultima zi a acestei perioade.
Faza C va inregistra prima introducere in circulatie a bancnotelor si monedelor EURO. Aceasta va fi singura faza in paralel cu EURO. Consumatorii vor putea sa faca tranzactii in numerar cu monedele nationale sau cu EURO, desi Banca Centrala Europeana va retrage treptat din circulatie vechile monede in cursul acestei perioade. La sfarsitul Fazei C, EURO devine moneda oficiala exclusiva a zonei monedei unice. Bancnotele si monedele nationale vor fi schimbate la banci in EURO timp de mai multi ani dupa sfarsitul Fazei C, dar numai EURO va fi acceptat ca plata dupa aceasta faza.
Reglementarile Uniunii Europene stipuleaza ca Faza C trebuie sa inceapa pana la data de 1 ianuarie 2002 si sa se incheie pana la data de 1 iulie 2002, dar ea poate incepe mai devreme si se poate incheia mai curand. Consiliul Europei decide cand anume incepe Faza C, candva inainte de 2001. Guvernele individuale vor decide apoi in nume propriu cat va dura aceasta faza pentru tarile lor, faza care incepe simultan in toate tarile participante.