Setul de instrumente şi proceduri prin care banca centrală implementează politica monetară în vederea atingerii obiectivelor sale formează cadrul operaţional al politicii monetare.
Principalele instrumente de politică monetară pe care BNR le are la dispoziţie conform reglementărilor în vigoare sunt:
Mecanismul rezervelor minime obligatorii:
Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţi băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a României.
Funcţiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar (aflată în strânsă corelaţie cu cea de gestionare a lichidităţii de către BNR) şi cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută.
Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:
- baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare) al soldurilor elementelor de pasiv în lei şi în valută din bilanţurile băncilor (cu excepţia pasivelor interbancare, a obligaţiilor către BNR şi a capitalurilor proprii);
- perioada de observare şi cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima dintre ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii curente);
- ratele RMO pot fi diferenţiate atât în funcţie de moneda de constituire, cât şi în funcţie de scadenţa reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare de 2 ani);
- RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităţilor menţinute pe parcursul perioadei de aplicare în conturile deschise la BNR;
- deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se sancţionează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operaţiunilor instituţiei de credit.
Sistemul rezervelor minime obligatorii influenţează direct politica de creditare a băncilor prin faptul că li se impune acestora o diminuare a pasivului si deci o scăderea posibilităţilor de creditare.Nivelul înalt al rezervelor obligatorii diminuează profitul bancar datorită reducerii plasamentelor.
Ratele rezervelor minime obligatorii (RMO)
| Elemente ale bazei de calcul | Rata RMO (%) | ||||
| lei | în vigoare începând cu: | valută | în vigoare începând cu: | ||
| Pasive cu scadenţă reziduală mai mica de 2 ani de la finele perioadei de observare | 15 | 24 iul. 2009 | 25 | 24 noi. 2009 | |
Ratele dobânzii bonificate la RMO
| Moneda de constituire | Rata dobânzii bonificate %p.a. | în vigoare începând cu: | |
| RMO constituite în lei | 2,65 | 24 februarie 2010 | |
| RMO constituite în valută | EUR | 1,19 | 24 februarie 2010 |
| USD | 0,71 | 24 februarie 2010 | |
Ratele dobânzilor penalizatoare pentru deficitele de RMO
| Moneda de constituire | Rata dobânzii penalizatoare %p.a. | în vigoare începând cu: | |
| RMO constituite în lei | 16,50 | 24 februarie 2010 | |
| RMO constituite în valută | EUR | 13,50 | 24 ianuarie 2010 |
| USD | 13,50 | 24 ianuarie 2010 | |
Proiectat în cursul anului 1991 şi introdus efectiv în luna martie 1992, mecanismul rezervelor minime obligatorii a avut în vedere iniţial o bază de calcul relativ restrânsă, cuprinzând numai mijloacele băneşti în monedă naţională sub formă de depozite bancare la vedere sau la termen, atrase de la persoanele fizice şi juridice.
Ulterior, regelementările privind regimul rezervelor minime obligatorii au suferit modificări semnificative, producându-se o extindere treptată a bazei de calcul. O primă ajustare a avut loc în februarie 1994, prin includerea economiilor populaţiei la CEC, a sumelor în tranzit şi a depozitelor în valută ale persoanele juridice rezidente.
Pe ansamblul perioadei martie 1992–decembrie 1996, rezervele minime obligatorii şi-au îndeplinit în mod eficient rolul de instrument de politică monetară, contribuind semnificativ la reglarea lichidităţii sistemului bancar.
Perioada 1995-1996 a consemnat evoluţii complexe în administrarea rezervelor minime obligatorii. Prin acordarea posibilităţii de a constitui rezerve în dolari SUA şi prin majorarea graduală a ecartului dintre rata rezervelor aferentă pasivelor în valută şi cea a pasivelor în lei, s-a urmărit temperarea expansiunii creditului în valută. Utilizarea rezervelor obligatorii ca pârghie de influenţare a capacităţii de creditare în valută a băncilor a avut însă rezultate modeste, efectul lor fiind contrabalansat de diferenţialul de dobândă dintre creditele în lei şi cele în valută, care le-a făcut mult mai atractive pe cele din urmă, chiar şi în condiţiile deprecierii monedei naţionale faţă de dolarul SUA.
Pe fondul majorării substanţiale a intrărilor de capital care a avut loc în anul 1997 , dar şi ca urmare a restructurării sectorului bancar, banca a început să se confrunte cu un excedent persistent de lichiditate pe piaţa monetară.
In 1997, BNR a efectuat o singură majorare, relativ moderată, a ratei rezervelor minime obligatorii în lei, de la 7,5 la sută la 10 la sută.
În contextual permanentizării excedentului de lichiditate din sistemul bancar, anul 1998 a consemnat o activare considerabilă a instrumentului rezervelor minime obligatorii.
Pe parcursul anului 1999, BNR a efectuat trei majorări succesive ale ratei rezervelor minime obligatorii în lei , în urma cărora aceasta a ajuns la 30 la sută , nivelul la care s-a menţinut în intervalul decembrie 1999-iunie2001.
În perioada 2001-2002, ca urmare a ameliorării progressive a condiţiilor pieţei financiare, banca centrală, deşi aflată în continuare în poziţia de debitor faţă de sistemul bancar, a optat pentru o politică de reducere graduală a ratei rezervelor minime obligatorii, care a fost diminuată până la nivelul de 18 la sută, aplicat cu începere din 24 noiembrie 2002.
În luna august 2005, rezervele minime obligatorii în lei au fost ajustate descrescător cu 2 puncte procentuale, până la nivelul de 16 la sută, în scopul îmbunătăţirii structurii pe valute a creditului neguvernamental.
Mecanismul de refinanţare
Mecanismul de refinanţare reprezintă un instrument foarte important al politicii monetare pe care îl foloseşte Banca Centrală pentru a refinanţa bancile prin diferite forme ale creditului, realizând astfel un mecanism de refinanţare eficient al pieţei monetare.
Prin politica pe care o practică Banca Centrală folosind mecanismul de refinanţare , se poate ajunge în practică la două situaţii, astfel :
a) Ratele reale ale dobânzilor la depozitele atrase de bănci pot să fie pozitive;
b) Ratele reale ale dobânzilor la depozitele atrase de bănci pot să fie negative.
Această situaţie este benefică pentru debitori, dar apar disfuncţionalităţi în economie, cum ar fi risipa de resurse ieftine şi inflaţia.
Banca centrală trebuie să impună pe piaţă o rată nominală a dobânzilor de refinanţare, care să fie mai mare decât rata inflaţiei și astfel să fie stimulată economisirea şi investirea econimiilor pe piaţa monetară.
În cursul anului anului 1991, BNR a acţionat pentru remodelarea relaţiilor interbancare, abrogând utilizarea plafoanelor de credit pentru fiecare bancă în parte şi concepând un sistem de refinanţare, de la banca centrală menit să permită funcţionarea pârghiilor monetare indirecte. Rgulamentul de refinanţare, aprobat de Consiliul de administraţie al BNR în septembrie 1991 şi a intrat în vigoare în ianuarie 1992, a prevăzut trei mecanisme de creditare a băncilor de către banca centrală: linia de credit, creditul de licitaţie şi creditul pe termen fix..
În ultimele luni ale anului 1992 însă, efortul BNR de dezvoltare a unor instrumente de politică monetară flexibile şi standardizate s-a lovit de apariţia creditelor direcţionate. Creşterea masei monetare s-a realizat aproape integral pe seama creditării cu dobândă preferenţială a sectoarelor “sensibile”.
Acordarea unui volum tot mai mare de credite în condiţiile preferenţiale a continuat şi în prima jumătate a anului 1993, în aprilie aceasta depăşind 96 la sută din totalul refinanţării.
Începând din ultimul trimestru al anului 1993, BNR a reuşit să readucă în prim-plan instrumentele de refinanţare compatibile cu regulile economiei de piaţă.
În 1994, volumul liniilor de credit direcţionat, deşi a rămas preponderent, nu a mai depăşit în nici un moment obiectivele cantitative ale refinanţării, iar ratele dobânzii practicate de BNR au revenit în palierul real pozitiv. Această orientare a politici de refinanţare a fost menţinută şi în primul semestru al anului 1995, banca centrală controlând prin acest instrument ritmul expansiunii monetare.
În ultimele patru luni ale anului 1995, refinanţarea efectuată de BNR a cunoscut o ascensiune puternică (creştere de aproape 51 la sută), depăşind capacitatea economiei de a absorbi neinflaţionist volumul de lichiditate pus în circulaţie.În 1995 impactul monetar al majorării refinanţarii a contribuit, alături de declinul ratelor dobănzii, la o accelerare –excesivă din perspectiva sustenabilităţii – a creşterii economice, care a antrenat o adâncire de proportii a deficitului de cont curent, cu atât mai periculoasă cu cât intrările de capital au rămas modeste.
În 1996, sporul de refinanţare s-a situat la nivelul de 3747 miliarde ROL, consemnându-se şi o deterioarare gravă a raportului refinanţare – credit neguvernamental, care a crescut de la 20 la sută la începutul anului la peste 27 la sută în ultimele luni. În semestrul II 1996 rata medie a dobânzii de refinanţare s-a plasat preponderent în palierul real negativ şi nu a reflectat decât în mică masură deciziile autorităţii monetare.
Facilităţile permanente
(i) absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi);
(ii) semnalizarea orientării generale a politicii monetare şi
(iii) stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară interbancară, prin coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.
Instituţiile de credit pot accesa din proprie iniţiativă cele două facilităţi permanente oferite de BNR:
- facilitatea de creditare, care permite obţinerea unui credit cu scadenţa de o zi de la banca centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această rată de dobândă constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a pieţei monetare;
- facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi la banca centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilităţii de depozit reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieţei monetare.
În şedinţa din 6 mai 2008, CA al BNR a decis imprimarea unui caracter simetric coridorului format de ratele dobânzilor facilităţilor permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară şi restrângerea amplitudinii acestuia la valoarea de +/- 4 puncte procentuale; măsura a avut ca scop ameliorarea transmiterii semnalelor de politică monetară şi reducerea amplitudinii fluctuaţiilor ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară.
5.3.4 Rata dobânzii de politică monetară
Rata dobânzii de politică monetară este rata la care BNR atrage depozite pe termen de o săptămână (două săptămâni până la data de 6 mai 2008 şi o lună îninte de 1 august 2007) de pe piaţa monetară.
Rata dobânzii de politică monetară constituie un element de referinţă pentru stabilirea ratelor dobânzilor practicate de bancă pentru creditele și depozitele în lei.
Rata dobânzii de politică monetară
| Începând din data de | Rata dobânzii |
| 4 feb.2010 | 7,00 |
| 6 ian.2010 | 7,50 |
| 30 sep.2009 | 8,00 |
| 5 aug.2009 | 8,50 |
| 1 iul.2009 | 9,00 |
| 7 mai 2009 | 9,50 |
Operaţiunile de piaţă monetară (open market)
Operaţiunile de piaţă monetară (operaţiuni open market) reprezintă cel mai important instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la iniţiativa băncii centrale, având următoarele funcţii: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condiţiilor lichidităţii de pe piaţa monetară şi semnalizarea orientării politicii monetare.
Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operaţiuni de piaţă monetară aflate la dispoziţia BNR sunt:
- operaţiuni repo - tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;
- atragere de depozite - tranzacţii cu scadenţa prestabilită, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituţiile de credit;
- emitere de certificate de depozit - tranzacţii destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit certificate de depozit;
- operaţiuni reverse repo - tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;
- acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare - tranzacţii reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite instituţiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanţie;
- vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare - tranzacţii destinate absorbţiei/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacţionare, transferul proprietăţii asupra acestora de la vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";
- swap valutar - constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin care BNR:
- injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei şi vânzând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;
- absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei şi cumpărând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei.
Până de curând (în perioada 1997 - trimestrul III 2008), operaţiunile de piaţă monetară ale BNR au fost utilizate aproape în exclusivitate în scopul drenării excedentului de lichiditate din sistemul bancar.
Începând din ultima parte a anului 2008, odată cu schimbarea poziţiei nete de lichiditate a băncilor din excedent în deficit, operaţiunile de piaţă monetară destinate injecţiilor de lichiditate au devenit predominante, BNR trecând astfel în poziţia de creditor al sistemului bancar.
Mecanismul cursului valutar
Scopul Băncii Centrale este asigurarea stabilităţii interne şi externe a monedei naţionale.
Stabilitatea externă a monedei naţionale este asigurată de către Banca Centrală cu ajutorul cursului valutar, care reprezintă unul dintre cele mai importante preţuri ale monedei naţionale exprimat în valută, aşezat la interfaţa dintre economia naţională şi economia mondială, influenţând puternic variabilele macroeconomice şi microeconomice interne ale unei ţări.
Cursul valutar este considerat :
o Indicator sintetic al economiei naţionale, deoarece, având in vedere etalonul putere de cumpărare al monedei naţionale, cursul valutar este influenţat de puterea economic a fiecărei ţări şi de condiţiile politico-economice existente în fiecare ţară.
o Instrument de politică monetară, deoarece Banca Centrală poate interveni pe piaţa valutară în susţinerea/nesusţinerea cursului valutar al monedei naţionale, iar politica regimului valutar arată gradul de orientare a economiei naţionale spre mecanismele pieţei.
Operaţiunile care se efectuează pe piaţa valutară sunt următoarele:
o Speculaţia valutară este operaţia de vânzare/cumpărare , care se efectuează numai în scopul de a realiza un câştig din tranzacţii.
o Arbitrajul valutar este o operaţiune care are ca scop realizarea de câştig din tranzacţii folosind diferenţele de curs valutar, sau între cursul la vedere şi cel la termen, între cele două valute, pe pieţe diferite;
o Intervenţia Băncii Centrale constă în cumpărări sau vânzări masive de valută, în scopul menţinerii cusului valutar al monedei naţionale.
Banca Naţională a României elaborează şi aplică politici de curs de schimb.
Banca Naţională a României este abilitată:
o Să elaboreze balanţa de plaţi şi alte lucrări privind poziţia internaţională a ţării;
o Să stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţa valutară, să calculeze şi sa publice cursurile medii pentru evidenţa statistică;
o Să pastreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului.
Taxa oficială a scontului
Taxa scontului reprezintă:
o Dobânda pe care banca centrală o impune asupra unui credit acordat unei bănci comercialedin acea ţară;
o Cota procentuală pe care banca central o reţine în cazul în care băncile comerciale se
prezintă la banca centrală pentru a reesconta diferite instrumentede plată şi credit.
Scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a rate dobânzilor şi învioararea activităţii de creditare a băncilor. Creşterea taxei scontului determină ridicarea nivelui ratei dobânzilor şi o slabă solicitare a activităţii de creditare din cadrul băncilor.
[1] Regulamentul 1/2000 privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de BNR şi facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligibili
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu